Home

Piata Universitatii – interviu cu dl. Marian Munteanu realizat de Tudor Cãlin Zarojanu şi publicat în revista “Flacãra”, nr. 6, 03 mai 2003, rubrica "Dosar".
Descarca documentul in format tiparit (fotocopie).





Piata Universitãtii


“Piata Universitãtii a însemnat un succes deplin”
“Persistã exact aceleasi fapte si obiceiuri care ne-au scârbit în timpul comunismului”
“Revolutie au vrut comunistii timp de 45 de ani. In 1989 a fost contrarevolutie”
“Primul om invitat sã vorbeascã din balconul Universitãtii a fost Ion Iliescu”




Tudor Cãlin Zarojanu: – Ce s-a ales de simbolul Pietii Universitãtii?
Marian Munteanu: – Dacã acceptãm ideea cã existã un simbol al Pietii Universitãtii, ca orice simbol si acesta este bine mersi. Sigur cã simbolurile pot fi utilizate într-un fel sau altul, asa cum o poezie poate fi recitatã de un actor bun sau de un diletant.

– Cine a recitat prost Piata Universitãtii?
– Nimeni, din fericire. Unii si-au imaginat doar cã au recitat-o dar, sãracii, nu stiau decât titlul.

– Cine a fãcut Piata Universitãtii?
– Oamenii. A fost rezultatul participãrii si comuniunii sufletesti a unei întregi generatii. Eu doar am declansat un fenomen ce era inevitabil si necesar, încercând sã coordonez cât am putut de bine desfãsurarea energiilor multimii.

– Dacã am fi din nou în aprilie 1990, dar ati avea mintea de-acum, ati mai face ce-ati fãcut?
– Fãrã îndoialã cã nu, pentru cã ar fi imposibil! Ar trebui sã am vârsta de atunci, sã fiu student, la fel sã fie si colegii alãturi de care am construit acel moment... Sã ne întelegem: eu am fost acolo pentru cã studentimea românã a fost acolo. Acum, m-as duce într-un asemenea loc numai pentru a fi solidar cu studentii mei, dacã ei, tinerii de azi, ar da viatã unui fenomen asemãnãtor.

– Si atunci de ce ati spus, în mod repetat, cã nu mai e cazul de o nouã Piatã a Universitãtii?
– Pentru cã manifestãri de o asemenea anvergurã nu se întâmplã chiar în fiecare zi! Nu faci zilnic câte o declaratie de dragoste ci îti dovedesti, însã, sentimentele, prin faptele tale, prin ceea ce faci în viata de zi cu zi. Piata Universitãtii a fost un moment de concentrare emotionalã, sufleteascã, un semn al disponibilitãtii si dorintei oamenilor de a trãi într-o societate normalã. Rolul Pietei a fost unul de a consacra un model de exemplaritate civicã si atât. Generatia Pietei Universitãtii, dacã are ceva de spus, nu are nevoie de demonstratii de stradã.

– Dar revendicãrile demonstratiei?
– Când vorbesc de Piata Universitãtii, nu mã refer la caracterul ei revendicativ. Revendicãrile s-au si uitat, culmea! Oamenii îsi amintesc, retrãiesc, o stare de spirit, ceea ce e cu totul altceva. Demonstratia cerea, atunci, o eliminare completã a ideologiei comuniste, atee. Ceea ce s-a si întâmplat, dar numai dupã Piata Universitãtii! Pânã atunci Puterea nici nu se referea la comunism. Vorbea doar de “totalitarismul” celor 25 de ani ai domniei lui Ceausescu, de parcã dictatura s-ar fi instaurat în 1965.

– Asa cum acum se evitã încã termenul capitalism.
– Asta este altã gresealã. Ati sesizat foarte bine. Este si expresia unei anumite superficialitãti politice.

– Din acest punct de vedere, Piata Universitãtii a fost un succes?
– Absolut! Un succes deplin! Mai mult, societatea avea nevoie, atunci, de o experientã civicã de tip spiritual. Aceasta a fost Piata Universitãtii, care s-a transformat, fie cã le place unora, fie cã nu, în reper, în model. Dovadã e felul în care simbolismul demonstratiei a fost preluat de toate segmentele societãtii civile, de la grupuri intelectuale sofisticate la sindicate s.a.m.d. Mi-amintesc de manifestatii ale minerilor sau chiar de una a politistilor! Ce victorie poate fi mai mare decât sã-i vezi pe cei care, altãdatã, te prigoneau, cum preiau – fie si partial, mãcar – ceva din mesajul pe care tu le-ai transmis? Pietei Universitãtii i-a fortat chiar si pe politicieni sã se desprindã de trecut, mãcar ca atitudine, dacã nu si sufleteste. Sufleteste n-au putut pentru cã sunt slabi în credintã, nu pentru cã n-au participat la Piata Universitãtii. Cãci n-are nici o importantã dacã participi sau nu la un fenomen civic sau politic! Important este, în primul rând, dacã duci o viatã spiritualã crestinã, dacã faci fapte bune, dacã-ti ajuti aproapele. Piata Universitãtii a cerut, în plan civic, exact acest lucru: sã ne iubim, sã fim corecti, sã construim o societate în care aceste valori sã fie cele dominante... De aici si doar de aici pleacã forta si valoarea ei simbolicã. Or, ce observãm? Cã deseori, în rândul politicienilor mai ales, remarcãm exact acele fapte si obiceiuri care ne-au scârbit în timpul comunismului. Sigur cã diferã proportiile, dar anumite lucruri rele persistã – cu precãdere în comportamentul elitelor, nu în cel al oamenilor simpli.

– De ce mai sunt unii politicieni bântuiti de obsesia Golaniadei?
– Unii politicieni, care au vrut sã convingã lumea cã ei “reprezintã” Piata Universitãtii, folosind-o ca simplã monedã electoralã, sunt obsedati de propria lor dramã. Esecul lor managerial dar mai ales moral apare cu atât mai trist cu cât se strãduie mai tare sã aducã în discutie mesajul Pietei Universitãtii, mesaj pe care l-au invocat dar nu l-au respectat.
Altii, cei care ne-au lovit cu atâta violentã în 1990, sunt evident stânjeniti de faptul cã avertismentul nostru, al celor din Piata Universitãtii, s-a dovedit justificat. Politica dusã de dânsii a adus, pentru viata majoritãtii cetãtenilor, mai mult insuccese decât realizãri, lucru din pãcate incontestabil.
Si unii si altii, deci, au motive întemeiate, chiar dacã diferite, sã nu se simtã în largul lor când este adusã în discutie fie si amintirea Pietei Universitãtii. Din pãcate, nici unii, nici altii nu vor sã depãseascã aceast blocaj. Probabil cã mai e nevoie sã treacã ceva timp…

– Pentru dv., decembrie 1989 a fost o revolutie anticomunistã?
– Nu a fost o revolutie, nu avea cum sã fie! S-a folosit – mai bine zis a fost impus – termenul “revolutie” în mod neinspirat. Revolutie, la noi, au vrut comunistii. Si au tot fãcut-o timp de 45 de ani, zilnic! Noi, cei care nu suntem comunisti – tot poporul, adicã – am fãcut un fel de “contrarevolutie”. Dacã vrem sã-i spunem “revolutie” trebuie sã specificãm cã este o revolutie contra revolutiei comuniste. Poporul român s-a ridicat împotriva revolutiei comuniste, si a decis restaurarea democratiei, revenirea la normalitate. Este unul din motivele pentru care suntem atât de multi cei care, desi am participat din plin la insurectie, am refuzat certificatele de “revolutionari”.

– Ceea ce-mi spuneti acum despre Piata Universitãtii gândeati si atunci ori s-a decantat în timp? Ati avut un plan?
– Nu! Dacã aveam un plan, probabil stãteam acasã! Un "plan" ar fi însemnat sã nu-mi risc viata, sã nu ajung în închisoare, sã fiu pragmatic… Dar îmi pare bine cã nu am avut asemenea planuri.

– Ati urmãrit evolutia în timp a personajelor principale? Existã oameni care si-au schimbat radical opinia despre golani?
– Sunt oameni care mi-au mãrturisit cã nici nu stiau ce se-ntâmplã, credeau cã sunt doar niste derbedei care fac scandal, asa cum prezentau multe dintre ziarele vremii. Invers, oameni cãrora sã le parã rãu cã au fost acolo, nu-mi amintesc sã fi întâlnit. E ca si când ai spune cã-ti pare rãu cã ai fost tânãr!
Cu privire la cei care au jucat un rol important în Piata Universitãtii, cei mai multi dintre ei nu s-au mai implicat în viata publicã, unii chiar au plecat din tarã. Sã ne întelegem, nu mã refer la cei peste douã mii de vorbitori – dintre care unii, putini, au trecut pe acolo doar pentru a fi vãzuti – ci la simplii organizatori, ca mine. Personalitãtile au avut, în alt plan, un rol crucial – mã refer la adevãratele personalitãti. Mesajele lui Eugen Ionescu, Petre Tutea, al Pãrintelui Stãniloae au reprezentat mai mult decât un sprijin, înalta lor protectie spiritualã aruncând în derizoriu etichetele pe care ni le-au pus unii politicieni. De asemenea, adeziunea entuziastã a unor cunoscuti scriitori si oameni de culturã ca Ioan Alexandru, George Munteanu, Sorin Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana sau prezenta unor mari artisti, ca Leopoldina Bãlãnutã, Ioana Radu, Victor Rebengiuc... Sau când a venit Gheorghe Zamfir…

– Care a ajuns apoi în anturajul PRM.
– Si ce dacã? În Piata Universitãtii nu veneau partide, ci oameni. Oameni de valoare sunt în toate partidele. Gheorghe Zamfir a venit simplu si mi-a zis: “Vin de la Paris, am condus douã zile sã ajung aici, trebuie neapãrat sã vorbesc oamenilor!” Si a vorbit senzational. Altii veneau din Berceni sau din Balta Albã…

Reprezint Balta Albã!
– Exact. Cum se spunea: “A venit Brasovul!” Era unul de pe la Brasov, dar nu stiu dacã brasovenii stiau… Era o nebunie a reprezentativitãtii, a atitudinilor, a implicãrii… Am avut si multi nemultumiti, pentru cã vroiau sã vorbeascã de o sutã de ori. Nu era posibil. Destul cã la televizor era deja un singur personaj: FSN, cum atât de sugestiv ironiza un cântec, faimos atunci, al lui Alexandru Andries. Piata a fost un loc în care mii de oameni s-au putut exprima liber dar si o agora a democratiei directe! Desigur, unii spuneau lucruri cu care nu eram de acord. Asta e! Creasem o regulã simplã: “Dacã vã place – aplaudati, dacã nu – aplaudati si mai tare”.

– Ce-ati fãcut în ultimii cinci ani?
– Dupã un bun stagiu în domeniul economic, am revenit, acum trei ani, la meseria mea “de bazã”, cea de profesor. Am cursuri la Catedra de Etnologie si Folclor a Facultãtii de Litere si lucrez, de asemenea, la definitivarea unor cercetãri mai vechi…

– Cum sunt studentii de azi fatã de cei din vremea Golaniei?
– Tinerii de acum par mai pragmatici. Nu au experienta regimului comunist, nici cea a lui decembrie 1989, iar adolescenta lor a fost acoperitã de mizeria tranzitiei. Or, Iisuse, cu un asemenea back-ground, ce stare de spirit sã aibã!? Normal cã sunt preocupati sã supravietuiascã. Sã gãseascã un loc, un job, o vizã… Plecarea în strãinãtate reprezintã obiectivul dominant…

– Sunteti si om de afaceri.
– Mi-am restrâns mult implicarea personalã, lãsând loc unor asociati si parteneri mai tineri. Profesionalismul lor, concretizat în excelente rezultate, mã bucurã mai mult decât propriile mele realizãri în domeniu. Particip, însã, în continuare, la activitatea unor organizatii patronale. Prin dialogul social, încercãm sã influentãm guvernul în sensul accelerãrii dezvoltãrii economiei. Cât de mult reusim, asta e altã poveste.

– Ati avut si o retea de difuzare a presei?
– Nu, sunt actionar într-o firmã de monitorizare a presei, unde si colaborez, ca analist. Cum s-ar spune, citim ziarele si "decodificãm" ce se aflã scris printre rânduri.

– În iulie 90 aveati sansa sã deveniti un lider politic. Nu vã pare rãu cã n-ati fãcut-o?
– Nu. Mai întâi, de ce ar fi fost asta o “sansã” pentru mine? Politica e o "sansã" numai pentru cei ce nu sunt în stare sã facã nimic altceva. Pe de altã parte, nu puteam accepta directii gresite sau superficiale asa cum, din pãcate, au fost cele care s-au impus dupã 1990 si care au culminat cu dezastrul politic al perioadei 1996-2000.

– Pãi, sã fi luptat cu ele.
– Eram într-o insignifiantã minoritate. Discursul public al opozitiei de atunci era dominat, la vârf, de oameni convinsi cã doar ei detin adevãrul absolut. Un fel de "monolog social". Ce sã discute dânsii, oameni atât de “priceputi”, cu un biet student? Ar fi trebuit sã particip la atât de multe greseli politice grave încât compromisurile la care faceti trimitere, acceptabile pânã la un punct, s-ar fi transformat urgent în complicitate. Mi s-a pãrut inutil sã aplic celebra “luptã din interior”.

– În schimb ati fondat, se pare, un partid, Miscarea pentru România.
– Nu era partid! Era cu totul altceva. Obiectivul acelei formatiuni era sã devinã partid. Era o idee – nerealistã, precum se vede, cã dacã ar fi fost altfel ar fi reusit. Convingerea mea era – si rãmâne în continuare – cã este nevoie de oameni politici competenti si corecti. Stiti bine cã existã în continuare probleme, la ambele capitole… Sã învãtãm, am spus atunci, sã ne pregãtim si sã nu ne amestecãm în politicã decât dacã dispunem de competenta institutionalã necesarã sã rezolvãm problemele guvernãrii, nu doar sã vorbim despre ele. Am încercat sã organizãm cursuri, accesul în organizatie era prin examen, era un fel de scoalã. Am propus si o doctrinã, national-democratia, inspiratã din doctrina national-democratã lansatã cândva de Nicolae Iorga. În naivitatea mea, am crezut cã vom gãsi, dacã nu sprijin, mãcar întelegere din partea generatiei mai vârstnice. Dar previziunile celor doi venerabili oameni politici – Corneliu Coposu si Alexandru Bârlãdeanu – care au avut eleganta sã mã sfãtuiascã încã de la început sã renunt, s-au împlinit rapid. Cãci cei doi mari oameni politici, care ne-au acordat întelegerea si sprijinul lor moral, au reprezentat o exceptie. Remarcabilã, ca semnificatie, dar, totusi, o exceptie. Cei care reprezentau factorii de decizie în institutiile politice si administrative nu au înteles importanta formãrii unei generatii a competentei si profesionalismului în câmpul nostru politic. Asa cã regula a fost alta: am fost atacati din toate pãrtile – ridicol, fireste – dar masiv si cu o urã care nu se poate explica decât prin frica istericã a unora de orice competitie corectã. Ne-am dat seama cã nu are sens sã continuãm si am renuntat.

– În 14 iunie 1990, Ion Iliescu zicea cã au fost legionari pe strãzi, în uniformã
– Astfel de iesiri hazardate – rod al unor dezinformãri, probabil – exprimã gravele deficiente institutionale care caracterizeazã uneori viata noastrã politicã. Ca si cu revolutia, sunt vehiculati termeni care n-au nimic comun cu realitatea. Tin minte cã i-am povestit lui Petre Tutea despre afirmatia cu pricina. Desi slãbit de bãtrânete si tintuit de multã vreme la pat, dânsul a început sã râdã si mi-a zis cã nu meritã sã-mi bat capul cu aiurelile de acest fel. “Mi-ar fi fost al naibii de greu sã defilez, la vârsta mea” a adãugat, râzând, marele gânditor, fãcând aluzie la simpatiile sale din tinerete.

– Nu cumva Marian Munteanu s-a cumintit?
– N-am sesizat sã fi fost vreodatã recalcitrant, dimpotrivã. Sunt un om de dialog. Când am organizat prima demonstratie în Piata Universitãtii, în 21 ianuarie 1990, primul invitat sã vorbeascã a fost presedintele FSN, Ion Iliescu. Am stat atunci aproape trei ore sã-l conving sã vinã, sã facã o declaratie anticomunistã, sã ia adicã o decizie politicã fundamentalã, personalã în primul rând, decizie care ar fi dat alt curs evenimentelor de atunci. A avut rãbdare sã mã asculte dar, dupã cum se vede, fie nu a înteles, fie a vãzut altfel lucrurile. Deseori politicienii, din pãcate, chiar si cei experimentati, nu intuiesc la timp sensul istoriei.

– Vã mai preocupã problema vinovãtiilor în legãturã cu 13-15 iunie 1990?
– Nu m-a preocupat niciodatã! Asta este problema constiintei celor în cauzã. Puterea de atunci a comis o enormã gresealã. Au actionat inutil si nu le-a folosit la nimic, din contrã. Demonstratia se terminase…

– Dar nu se putea circula!
– Pentru cã vroiau ei sã nu se poatã! Si am asa, mai mult decât o bãnuialã, cã agitatorii agresivi din 13 iunie erau niste provocatori bine instruiti. Studenti sigur nu erau.

– Cu cei care au provocat 13-15 iunie, cu ce sentimente vã întâlniti?
– Ca orice crestin, sunt preocupat de pãcatele mele înainte de a mã gândi la ale altora… Toti vom da seamã în fata Judecãtii pentru faptele noastre. Nu stiu cum va fi pentru ei, însã n-as vrea sã fiu în locul lor. Poate, totusi, vor gãsi pânã la urmã puterea cãintei si a îndreptãrii. Dar acest lucru îl stie numai Dumnezeu.

Pagini realizate de Tudor Cãlin Zarojanu
foto Octavian Tibãr si arhiva Flacãra


19 Mai 2003




Piata Universitatii – interviu cu dl. Marian Munteanu realizat de Tudor Cãlin Zarojanu şi publicat în revista “Flacãra”, nr. 6, 03 mai 2003, rubrica "Dosar".
Descarca documentul in format tiparit (fotocopie).

SUS